Educaţia şi sistemul imunitar al conştiinţei

Respectul de sine, stima de sine, imaginea de sine şi încrederea în sine sunt concepte cheie ale personalitǎţii, aflate în strânsǎ legǎturǎ. Punerea lor în relaţie permite accesul la un nivel superior de înţelegere a dinamicii personalitǎţii în procesul cunoaşterii şi acceptǎrii de sine, dar şi în comunicarea şi acţiunea cu mai multǎ empatie în relaţiile interumane.

Nathaniel Branden (Cei şase stâlpi ai încrederii în sine, Amsta Publishing, 2008) defineşte respectul de sine ca fiind „sistemul imunitar al conştiinţei”. Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalitǎţii este astfel înţeles ca un proces de ridicare progresivǎ pe treptele conştiinţei, un proces de mediere în provocarea pentru desprinderea de dependenţǎ şi dobândirea treptatǎ a autonomiei şi independenţei intelectuale, emoţionale, financiare, spirituale.

Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacǎ pǎrinţii ştiu sǎ ofere copilului un cadru în care acesta sǎ se simtǎ în siguranţǎ şi ocrotit. Comportamentul pǎrinţilor nu influenţeazǎ decisiv dezvoltarea psihicǎ a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sǎnǎtos, pentru ca acesta sǎ devinǎ parte naturalǎ şi integrantǎ din viaţa copilului. Important este ca pǎrinţii şi celelalte persoane din jurul sǎu, cu care acesta dezvoltǎ relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) sǎ-i ofere modele de comportamente care sǎ-i susţinǎ respectul de sine şi sǎ-l influenţeze cu integritate.

Comunicarea nonviolentǎ, aprecierea şi valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atenţia şi politeţea acordatǎ adulţilor, acceptarea diferenţelor, recunoaşterea nevoilor şi dorinţelor acestuia, chiar dacǎ nu pot fi îndeplinite imediat, structurarea şi disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate şi nu în mod autoritar şi punitiv reprezintǎ câteva dintre condiţiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.

Respectul de sine este aşadar în strânsǎ legǎturǎ cu dragostea pentru propria noastrǎ viaţǎ, cu încrederea în noi înşine şi imaginea de sine, cu nevoile noastre de împlinire de sine şi spiritualitate. Stima de sine este doar învelişul exterior care le integreazǎ sistemic. Toate sunt importante. Pentru cine este bine înrǎdǎcinat, adicǎ are respect de sine, o bunǎ imagine de sine şi suficientǎ încredere în sine, ştirbirea temporarǎ a imaginii de sine nu reprezintǎ o problemǎ, ci mai degrabǎ o alegere asumatǎ în mod conştient şi responsabil.

Pomul (auto)cunoaşterii şi „fructul oprit ”

Toamna trecutǎ am gǎsit sub un castan şi o castanǎ „canceroasǎ”. Avea învelişul încǎ verde, dar scofâlcit şi pǎtat, fǎrǎ ţepi. M-am uitat bine la ea şi am lǎsat-o în iarbǎ. Am cules doar castanele sǎnǎtoase şi vesele, ce-şi dezbrǎcaserǎ carapacea cu ţepi. Mi-am ascultat gândul din inimǎ şi n-am luat multe castane, doar atât cât puteam duce în cǎuşul palmelor mele. Am început sǎ mǎ gândesc apoi la semnificaţia „fructului oprit” şi sensul pe care l-am gǎsit este cel al lǎcomiei. Cine se închide în sine, în „carapacea” cu ţepi de protecţie, şi nu are curajul sǎ se deschidǎ şi sǎ dǎruiascǎ şi altora din cunoaşterea sa, din sentimentele sale, din prea plinul sǎu, nu este sǎnǎtos şi nu trǎieşte bine. Este important sǎ-ţi cunoşti limitele şi sǎ te încarci atât cât poţi duce. Dacǎ te simţi prea plin, dǎruieşte şi altora din bogǎţia ta!

Sistemele închise se autodistrug. Sistemele deshise se transformǎ şi se dezvoltǎ. Persoanele prea ataşate de nevoia lor de protecţie şi securitate sfârşesc prin a deveni depresive şi anxioase. La capǎtul opus, cine este prea deschis şi nu ştie sǎ se apere riscǎ sǎ fie ţinta uşoarǎ a atacurilor celorlalţi. Asemenea castanului care-şi dezbracǎ fructele ajunse la maturitate de carapacea cu ţepi, pentru a ni le dǎrui cu generozitate, tot aşa şi noi oamenii putem sǎ ne asumǎm, pe termen limitat, riscul de a ne ştirbi stima de sine, pentru a ne respecta pe noi înşine şi esenţa divinǎ din noi, pentru a deveni, cum scrie marele poet Nichita Stǎnescu, „ceva mult mai înalt şi mult mai curând”. Inţelegerea va veni în cele din urmǎ, aducându-ne totodatǎ recunoaşterea şi iubirea aproapelui nostru, câştigate pe merit, pentru cǎ avem curajul sǎ fim noi înşine.

Îmi place foarte mult lecţia lui Nichita Stǎnescu despre cubul cu un colţ ştirbit. Vǎ invit sǎ ne-o reamintim împreunǎ.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

din vol „Opere imperfecte” (1979)

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu