Spectacolul "Comunicarea nonviolenta pe intelesul tuturor"

Cu ocazia lansarii in comunitate a proiectului "Saptamana educatiei globale", elevii Scolii cu clasele I - VIII "Institutor N. Paslaru" Casin, sub indrumarea cadrelor didactice din scoala si coordonati de consilierul educativ, d-na insititutor Monica Dobrea, au prezentat spectacolul "Comunicarea nonviolenta pe intelesul tuturor".

Noi provocǎri în teoria şi practica educaţiei

• Comunicarea non-violentǎ si învǎţarea pe parcursul întregii vieţi
• Educaţia – mediator al ştiinţei şi tehnicii în epoca contemporană
• Antrenamentul mental pentru atingerea obiectivelor

Comunicarea non-violentǎ si învǎţarea pe parcursul întregii vieţi

Auzim foarte des în jurul nostru formulări de genul: „nu-mi place să învăţ”, „nu mai vreau să învăţ... îmi ajunge cât am învăţat”, „la ce-mi foloseşte să ştiu asta?” ...etc. În fiecare zi învăţăm lucruri noi, dar nu suntem întotdeauna conştienţi de acest lucru. Important este ce anume învăţăm şi dacă ştim să orientăm cunoştinţele dobândite către un scop constructiv.

Fiecare persoană are felul ei de a selecta informaţiile, de a le decoda si de a se exprima. În ciuda dorinţei de a comunica mai bine, oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Psihologii şi experţii în comunicare ne încurajează să învăţăm să comunicam şi să ne descoperim nevoile relaţionale, deoarece violenţa apare ca urmare a nerespectǎrii acestor relaţii fundamentale care ne ajută să cunoaştem lumea şi să fim nişte parteneri mai buni pentru noi înşine şi cei din jurul nostru: relaţia cu corpul nostru; relaţia cu părinţii noştri; relaţia de cuplu; relaţia profesională; relaţia cu mediul înconjurǎtor, relaţia cu Divinitatea.

Abilităţile de comunicare dobândite în familie şi în şcoală se dovedesc a fi insuficiente pentru a dezvolta relaţii armonioase cu cei din jur. Învăţarea comunicǎrii non-violente în şcoalǎ ar permite elevilor să-şi folosească în mod constructiv punctele tari ale personalităţii şi să-şi dezvolte inteligenţa emoţională şi pro socialǎ.

Educaţia – mediator al ştiinţei şi tehnicii în epoca contemporană

Imperativele generate de problematica lumii contemporane (apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice etc.) se regăsesc sub formă de recomandări şi rezoluţii adoptate de ONU, UNESCO, de diferite guverne şi organizaţii guvernamentale. A apărut, de asemenea, o întreagă literatură pedagogică consacrată lor. Răspunsurile sistemelor educative şi ale responsabililor educaţiei la aceste imperative sunt contradictorii. Cei optimişti cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la construcţia viitorului, iar scepticii consideră că şcoala s-ar afla în declin, că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun: „Într-o perspectivă mai largă ne putem aştepta însă la transformări şi în domeniul învăţământului. Se va învăţa mai mult decât acum în afara clasei şi mai puţin în clasă. În ciuda opoziţiei sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide segregări de vârstă, tinerii şi vârstnicii se vor amesteca. Învăţământul se va întrepătrunde şi împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieţii individului” (Alvin Toffler, 1983).

Educaţia nu poate rezolva singură totalitatea problemelor lumii contemporane, dar nu se poate concepe nici soluţionarea temeinică şi durabilă a problemelor actuale fără contribuţia sistemelor educative. In acest context, educaţia rǎmâne factorul strategic al dezvoltării de perspectivă. Începând cu a doua jumătate a secolului XX, graniţele dintre producerea de valori teoretice şi producerea de valori materiale se estompează pe măsura valorificării economice a ideilor. Perspectiva globală nu ar fi posibilă fără o permanentă structurare şi restructurare a informaţiilor, transpunerea logicii ştiinţei în logica pedagogică, producţia de cunoştinţe, idei, atitudini tehnico-ştiinţifice, dar şi de cercetători capabili să producă la rândul lor „ştiinţa” care să fie încorporată în tehnici noi de producţie a bunurilor şi a forţei de muncă corespunzătoare cerinţelor industriei şi vieţii economico-sociale actuale.

Antrenamentul mental pentru atingerea obiectivelor

Practicarea tehnicilor de antrenament mental ne ajutǎ sǎ avem acces la resursele noastre inconştiente de creativitate pentru a depǎşi situaţiile de blocaj. Persoanele care cunosc succesul în viaţǎ reuşesc sǎ-şi medieze conflictele cognitive şi sǎ-şi (re)ajusteze în mod eficient hǎrţile mentale. Un rol important în acest sens îl au sistemele reprezentaţionale (canalele senzoriale) abreviate VAKOG (vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv, gustativ). O mai bunǎ flexibilitate în comunicare şi extinderea hǎrţilor noastre mentale se obţin prin antrenarea fiecarui sistem senzorial. Aceste tehnici de antrenament senzorial şi mental sunt folosite în programarea neurolingvisticǎ (NLP). Introducerea lor şi în sistemul formal de învǎţǎmânt ar avea un impact major, deoarece conştiinţa de sine este rezultatul procesului personal de percepţie a lumii (familia, şcoala, grupul de prieteni, locul de muncǎ, naţiunea, umanitatea) şi de construire a vieţii noastre psihice prin reflecţia asupra propriilor gânduri, emoţii şi comportamente.

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Educaţia şi sistemul imunitar al conştiinţei

Respectul de sine, stima de sine, imaginea de sine şi încrederea în sine sunt concepte cheie ale personalitǎţii, aflate în strânsǎ legǎturǎ. Punerea lor în relaţie permite accesul la un nivel superior de înţelegere a dinamicii personalitǎţii în procesul cunoaşterii şi acceptǎrii de sine, dar şi în comunicarea şi acţiunea cu mai multǎ empatie în relaţiile interumane.

Nathaniel Branden (Cei şase stâlpi ai încrederii în sine, Amsta Publishing, 2008) defineşte respectul de sine ca fiind „sistemul imunitar al conştiinţei”. Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalitǎţii este astfel înţeles ca un proces de ridicare progresivǎ pe treptele conştiinţei, un proces de mediere în provocarea pentru desprinderea de dependenţǎ şi dobândirea treptatǎ a autonomiei şi independenţei intelectuale, emoţionale, financiare, spirituale.

Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacǎ pǎrinţii ştiu sǎ ofere copilului un cadru în care acesta sǎ se simtǎ în siguranţǎ şi ocrotit. Comportamentul pǎrinţilor nu influenţeazǎ decisiv dezvoltarea psihicǎ a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sǎnǎtos, pentru ca acesta sǎ devinǎ parte naturalǎ şi integrantǎ din viaţa copilului. Important este ca pǎrinţii şi celelalte persoane din jurul sǎu, cu care acesta dezvoltǎ relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) sǎ-i ofere modele de comportamente care sǎ-i susţinǎ respectul de sine şi sǎ-l influenţeze cu integritate.

Comunicarea nonviolentǎ, aprecierea şi valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atenţia şi politeţea acordatǎ adulţilor, acceptarea diferenţelor, recunoaşterea nevoilor şi dorinţelor acestuia, chiar dacǎ nu pot fi îndeplinite imediat, structurarea şi disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate şi nu în mod autoritar şi punitiv reprezintǎ câteva dintre condiţiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.

Respectul de sine este aşadar în strânsǎ legǎturǎ cu dragostea pentru propria noastrǎ viaţǎ, cu încrederea în noi înşine şi imaginea de sine, cu nevoile noastre de împlinire de sine şi spiritualitate. Stima de sine este doar învelişul exterior care le integreazǎ sistemic. Toate sunt importante. Pentru cine este bine înrǎdǎcinat, adicǎ are respect de sine, o bunǎ imagine de sine şi suficientǎ încredere în sine, ştirbirea temporarǎ a imaginii de sine nu reprezintǎ o problemǎ, ci mai degrabǎ o alegere asumatǎ în mod conştient şi responsabil.

Pomul (auto)cunoaşterii şi „fructul oprit ”

Toamna trecutǎ am gǎsit sub un castan şi o castanǎ „canceroasǎ”. Avea învelişul încǎ verde, dar scofâlcit şi pǎtat, fǎrǎ ţepi. M-am uitat bine la ea şi am lǎsat-o în iarbǎ. Am cules doar castanele sǎnǎtoase şi vesele, ce-şi dezbrǎcaserǎ carapacea cu ţepi. Mi-am ascultat gândul din inimǎ şi n-am luat multe castane, doar atât cât puteam duce în cǎuşul palmelor mele. Am început sǎ mǎ gândesc apoi la semnificaţia „fructului oprit” şi sensul pe care l-am gǎsit este cel al lǎcomiei. Cine se închide în sine, în „carapacea” cu ţepi de protecţie, şi nu are curajul sǎ se deschidǎ şi sǎ dǎruiascǎ şi altora din cunoaşterea sa, din sentimentele sale, din prea plinul sǎu, nu este sǎnǎtos şi nu trǎieşte bine. Este important sǎ-ţi cunoşti limitele şi sǎ te încarci atât cât poţi duce. Dacǎ te simţi prea plin, dǎruieşte şi altora din bogǎţia ta!

Sistemele închise se autodistrug. Sistemele deshise se transformǎ şi se dezvoltǎ. Persoanele prea ataşate de nevoia lor de protecţie şi securitate sfârşesc prin a deveni depresive şi anxioase. La capǎtul opus, cine este prea deschis şi nu ştie sǎ se apere riscǎ sǎ fie ţinta uşoarǎ a atacurilor celorlalţi. Asemenea castanului care-şi dezbracǎ fructele ajunse la maturitate de carapacea cu ţepi, pentru a ni le dǎrui cu generozitate, tot aşa şi noi oamenii putem sǎ ne asumǎm, pe termen limitat, riscul de a ne ştirbi stima de sine, pentru a ne respecta pe noi înşine şi esenţa divinǎ din noi, pentru a deveni, cum scrie marele poet Nichita Stǎnescu, „ceva mult mai înalt şi mult mai curând”. Inţelegerea va veni în cele din urmǎ, aducându-ne totodatǎ recunoaşterea şi iubirea aproapelui nostru, câştigate pe merit, pentru cǎ avem curajul sǎ fim noi înşine.

Îmi place foarte mult lecţia lui Nichita Stǎnescu despre cubul cu un colţ ştirbit. Vǎ invit sǎ ne-o reamintim împreunǎ.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

din vol „Opere imperfecte” (1979)

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Educaţia şi noile tehnologii de informare şi comunicare (NTIC)

Noile tehnologii de informare şi comunicare (NTIC) ocupă un loc tot mai important în societate, astfel încât s-a pus problema integrării lor şi în învăţământ. În prezent, majoritatea şcolilor, universităţilor şi centrelor de formare dispun de calculatoare, atât pentru nevoile de ordin administrativ cât şi pentru activitatea didactică propriu-zisă. NTIC propun noi posibilităţi de documentare, de învăţare şi de formare, permiţând accesul nelimitat la cultură.

Auzim vorbindu-se şi în România tot mai mult de e-learning. Termenul defineşte un sistem de educaţie virtuală, de formare la distanţă. Activităţile de predare – învăţare sunt planificate şi conţinutul lecţiilor asincrone este transmis prin Internet, prin intermediul unor platforme de învăţare special concepute pentru a permite accesul cursanţilor la lecţii şi la chestionarele de evaluare online. Principalul avantaj al învăţării asistate de calculator îl reprezintă accesul unui public numeros la educaţie, indiferent de vârstă, naţionalitate, ora şi locul de conectare la sistem.

Folosirea NTIC în învăţământ presupune articularea a trei aspecte complementare: tehnologie, metodologie şi pedagogie. Cu toate că unele cercetări arată că noile tehnologii pot contribui la înnoirea practicilor pedagogice ale profesorilor, acest lucru nu se întâmplă automat şi spontan, deoarece rezistenţele la schimbare ale cadrelor didactice sunt încă destul de mari.

Accesul imediat şi nelimitat la informaţii este un avantaj evident al noilor tehnologii şi în special al Internetului, care permite profesorilor din toate colţurile lumii să stabilească mai uşor contacte în vederea schimbului de idei şi informaţii cu caracter pedagogic şi cultural, pentru a coopera şi derula proiecte educative. Corespondenţa electronică, videoconferinţele, grupurile de discuţii, blogul sunt doar câteva dintre mijloacele de comunicare oferite de Internet care permit profesorilor să iasă din cadrul tradiţional al sălii de clasă pentru a se deschide spre lume. Deşi virtuală, această fereastră spre lume permite profesorilor şi elevilor să se conecteze la valorile culturii universale. O mai bună înţelegere a diversităţilor culturale contribuie la educaţia în spiritul toleranţei, aprecierii şi respectului reciproc, valori importante pentru construirea unui dialog intercultural.

Atracţia exercitată de noile tehnologii asupra tinerilor poate fi exploatată pentru a-i motiva să înveţe mai mult şi mai eficient. Comunicarea simultană cu interlocutori reali îi stimulează pe tineri să lege prietenii şi să întreţină o corespondenţă, activităţi pozitive ce pot contribui cu adevărat la maturizarea lor dacă sunt supravegheate îndeaproape de profesor, căci este bine ştiut că a scrie mai mult nu presupune neapărat şi o ameliorare a calităţii limbii folosite. Corectorii informatici vin să sprijine munca elevului, dar rolul de referinţă al profesorului rămâne de neînlocuit pentru obţinerea unui act educativ. Pentru o utilizare eficientă a noilor tehnologii în activitatea didactică, este important să se ţină cont de limitele echipamentului informatic şi recomandat ca, măcar la început, tinerii să fie ghidaţi de către profesori în activităţile de redactare şi de căutare a informaţiei pe Internet, pentru ca acestea să contribuie într-adevăr la dezvoltarea unei gândiri personale şi critice, precum şi a unor abilităţi de management al informaţiei şi învăţării.

NTIC aduc o motivaţie suplimentară în activitatea didactică, deorece permit varierea activităţilor şi a suporturilor folosite. Echipamentul informatic, pe lângă aspectul ludic atât de apreciat de elevi, permite crearea, simularea, consultarea şi evaluarea cunoştinţelor. Profesorii care ştiu să folosească eficient noile tehnologii apreciază reducerea timpului necesar pregătirii lecţiilor şi posibilitatea centrării pe nevoile elevului. Elevul poate învăţa în ritmul său şi reveni cu uşurinţă asupra noţiunilor care nu au fost corect asimilate.

Utilizarea eficientă a NTIC în şcoală este un proces de lungă durată, dar important pentru a atinge obiectivul principal al educaţiei, care vizează formarea unor tineri autonomi şi responsabili, capabili să se integreze social şi profesional într-o lume în schimbare.

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Educaţia în contextul globalizării

1. Clarificări conceptuale

Ce este educaţia?[1]

Educaţie (sociologia educaţiei) (Education; Sociologie de l’éducation). In sensul său cel mai general, termenul « educaţie » semnifică orice activitate socială vizând transmiterea către indivizi a moştenirii colective a societăţii în care aceştia se inserează. Câmpul său de înţelegere include astfel în aceeaşi măsură socializarea copilului de către familia sa, instruirea primită în instituţii cu scop educativ explicit (şcoli, mişcări de tineret) sau în cadrul diverselor grupări (asociaţii sportive, culturale, grupuri politice), influenţa grupului de prieteni, cea a mass-media etc. La limită, câmpul educaţional este atât de vast încât nicio acţiune care vizează o transmitere oarecare a culturii şi a valorilor unei societăţi nu poate fi exclusă.

In general, sociologia educaţiei foloseşte termenul într-un sens mai restrâns. Dintre instituţiile educative este avută în vedere şcoala, în calitatea ei de organizaţie specializată în formare şi în transmiterea de informaţii. Obiectul actual al sociologiei educaţiei este deci în primul rând sistemul şcolar, în particular cel stabilit şi dezvoltat începând cu revoluţia industrială.

Ce este globalizarea?[2]

Globalizarea este:

• „... procesul de surmontare a graniţelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o ‚detaşare’ a economiei de piaţă faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi ...“ [Elmar Altvater]
• „... intensificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora ...” [Ulrich Menzel]
• „... o interdependenţă sporită şi integrarea diferitelor economii din lume ...”[Meghnad Desai]
• „... intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la mulţi kilometri depărtare şi viceversa ...“[Anthony Giddens]
• „... cea mai mare schimbare economică şi socială de la Revoluţia Industrială încoace ...“ [Dirk Messner / Franz Nuscheler]
• „... un proces al creşterii numărului legăturilor dintre societăţi şi domenii-problemă...“ [Johannes Varwick]
• „... descătuşarea puterilor pieţii mondiale şi slăbirea puterii economice a statului ...“ [Schumann/Martin]
• „... a social process in which the constraints of geography on social and cultural arrangements recede and in which people become increasingly aware that they are receding (...). Globalization does not necessarily imply homogenization (...). Globalization merely implies greater connectedness and de-territorialization ...”[Malcolm Waters]
• „... prin globalizare se intensifică concurenţa pe pieţe ...“[C. Christian von Weizsäcker]
• „Dinamica globalizării este controlată de puterile economice şi totuşi consecinţele sale cele mai importante aparţin domeniului politic“ [Klaus Müller]
• „Globalizarea este un sistem care se caută pe sine.” [Laurent Boisselier][3]

2. Problematica lumii contemporane[4]

Problematica lumii contemporane[5] se caracterizează prin universalitate, globalitate, caracter emergent şi pluridisciplinar, evoluţie rapidă a cunoaşterii şi tehnologiei, explozie demografică, amplificarea fenomenului de şomaj, excludere socială, degradare a mediului, proliferarea conflictelor - sunt aspecte care apar simultan sau în succesiune.

Imperativele generate de problematica lumii contemporane (apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice etc) se regăsesc sub formă de recomandări şi rezoluţii adoptate de ONU, UNESCO, de diferite guverne şi organizaţii guvernamentale. A apărut, de asemenea, o întreagă literatură pedagogică consacrată lor.

Răspunsul sistemelor educative şi al responsabililor educaţiei la aceste imperative:

Poziţia celor sceptici (cei care consideră că şcoala s-ar afla în declin, că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun)

„Într-o perspectivă mai largă ne putem aştepta însă la transformări şi în domeniul învăţământului. Se va învăţa mai mult decât acum în afara clasei şi mai puţin în clasă. În ciuda opoziţiei sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide segregări de vârstă, tinerii şi vârstnicii se vor amesteca. Învăţământul se va întrepătrunde şi împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieţii individului” (Alvin Toffler, 1983)

Poziţia celor optimişti (cei care cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la construcţia viitorului)

Specialiştii apreciază că „noile educaţii”[6] reprezintă cel mai pertinent şi cel mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Pentru că „a trăi” înseamnă astăzi a evolua, a deveni fără a-ţi abandona matca propriei personalităţi, apare ca o necesitate imperativă corelarea educaţiei pentru schimbare (ca pregătire anticipativă şi ca asimilare a ritmurilor alerte) cu formarea încrederii în propriile resurse şi în continuitate.

---

[1] Dicţionar de sociologie© Coord. Gilles Ferréol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez, Nicole Gadrey, Michel Simon, ed. Polirom, colectia Collegium, 1998

[2] Vezi serverul educaţional D@dalos, parte a serverului internaţional UNESCO. Contine materiale informative şi didactice din domeniul educaţiei politice şi al educaţiei pentru pace: http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_1.htm

[3] Vezi Carmen Bulzan (2007), Sociologia educaţiei contemporane, ed. Universitaria, Craiova, p. 230

[4] cf. Prof. univ. dr. Teodor Cozma, Educaţia şi provocările lumii contemporane (note de curs)

[5] Concept introdus de Aurelio Peccei, fostul preşedinte al „Clubului de la Roma” (cf. Rassekh şi Văideanu, 1987)[6] “Noile educaţii” figurează în programele UNESCO şi au fost adoptate în toate cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu