Designul lucrurilor de zi cu zi

Titlul acestui articol mi-a fost inspirat de aparitia celei de-a 50 a carti din portofoliul editurii Publica, cartea cu acelasi titlu a profesorului emerit de stiinte cognitive Donald Arthur Norman, consultant pentru mai multe companii, printre care boardul editorial al faimoasei Encyclopaedia Britannica si Chicago Institute of Design, cofondator al Nielsen Norman Group, o firma de consultanta pentru companiile care-si doresc "umanizarea" produselor si serviciilor.

"Deseori ne aflăm în faţa unei uşi care nu se deschide din prima încercare. La propriu. Pentru că trebuie să tragem sau să împingem, nu se ştie. Sau suntem în faţa unui aparat cu multe butoane şi butonaşe, care nu ştim exact la ce servesc. Eroare de design, ne spune autorul acestei cărţi, care susţine că designul trebuie să ţină cont de nevoile utilizatorului şi de principiile psihologiei cognitive." (Donald Arthur Norman, Designul lucrurilor simple, editura Publica, Bucuresti, 2009)

O vorba binecunoscuta spune cam asa: atunci cand ti se inchide sau nu ti se deschide o usa, indrazneste si intra pe-o fereastra. Sa nu renunti si sa indraznesti inseamna sa-ti pastrezi credinta si speranta, chiar si atunci cand iti lipseste curajul si nu vezi limpede ce si cum ar fi mai bine sa faci. Inaintand si actionand, ceata se ridica si dobandesti claritate. Atitudinea noastra este diferenta care face excelenta.

Toate obiectele au un limbaj semantic - ne vorbesc. Forme, linii, culori si texturi comunica cu simturile noastre si formeaza experientele noastre zilnice. Cred ca este important sa nu supraimpodobim obiectele si sa pastram o anumita natura a produsului, dar cred, de asemenea, ca obiectele trebuie sa ne atinga simtul vizual, sa ne imbunatateasca experientele si sa fie mai umane." (Karim Rashid, Design your self, editura Publica, Bucuresti, 2008)

Karim Rashid's Window Inspiration - Marvin Windows and Doors

Inspiratie!

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Zambesc, deci exist...

Un articol despre zambet... De ce? De ce nu? Sa fie oare din nevoia de a intelege mai bine ce se intampla in interiorul nostru atunci cand suntem intampinati cu zambetul pe buze? De ce zambim? Pentru ca zambetul este un semn al increderii in sine, al pasiunii, al entuziasmului, al succesului, al complicitatii in relatii? De ce ne simtim atrasi de persoanele care zambesc autentic si simtim nevoia sa ne ferim de cele al caror zambet ni se pare nesincer? Oare chiar este zambetul lor fals sau este doar o proiectie de-a noastra, un rezultat al experientelor noastre afective? Poate zambetul da nastere unui eveniment semnificativ, cu valoare de reper in viata?

As putea continua cu intrebarile, insa simt nevoia sa ma opresc pentru a nu divaga de la subiect. Cand mergem pe strada, intalnim persoane cunoscute si necunoscute. Cu cele cunoscute, rar se intampla sa nu zambim si sa nu schimbam cateva vorbe. In aglomeratia strazii ne reperam de la distanta, ne zambim si ne facem semn cu mana. Suntem grabiti, nu avem timp sa stam de vorba, dar ne bucuram sa oferim si sa primim un zambet. Cand vorbim la telefon, ne simtim bine cand persoana de la capatul firului ne zambeste. De unde stim ca ne zambeste? Tonul vocii, felul in care ne asculta? Greu despus, dar noi avem aceste competente care ne permit sa ghicim, sa ne imaginam ce se intampla la celalalt capat de relatie.

A zambi se invata. Putem considera zambetul „borna zero” a alfabetizarii noastre emotionale. Multi am avut sansa de a fi crescut in familii unde zambetul era la el acasa, de aceea a zambi a devenit pentru noi o obisnuinta, un mod de a fi, un gest spontan, natural. Mai tarziu in viata, in toate intalnirile noastre, zambetul a devenit un barometru care ne ajuta sa facem diferenta in relatii, sa ne afirmam mai bine si sa dobandim incredere in noi si in ceilalti. Este inteligenta inimii si a relatiilor sociale.

Putem invata sa zambim la orice varsta. De ce? Pentru ca zambetul este o dovada a faptului ca suntem vii, este o oglinda a sufletului, un mediator care ajuta la restabilirea relatiei dintre lumea noastra interioara si cea exterioara. De ce avem nevoie sa zambim? Pentru ca zambetul influenteaza in bine intregul organism. Pentru ca suntem oameni si avem nevoie unii de ceilalti, avem nevoie sa comunicam, sa intram in relatie pentru a gasi raspunsuri la trebuintele si dorintele noastre.

A zambi nu ne costa nimic, dar poate aduce mangaiere pentru cei din jur si ne poate ajuta sa obtinem mai mult decat am sperat poate vreodata in viata. Zambetul este un instrument de autocunoastere si intercunoastere. Suntem diferiti si nu zambim toti la fel.

Nu interpretam la fel zambetele primite de la cei din jur si nu utilizam aceleasi cuvinte pentru a descrie zambetele pe care le oferim sau le primim: „zambet curat”,„zambet sincer”, „zambet fluture”, „zambet amar”, „zambet de copil”,„zambet furat”, „zambet seducator”, „zambet plin de speranta”, „zambetironic”, „zambet fals”, „zambet schitat” etc.

Zambetul este un indiciu pentru trairea pe care o experimentam, pentru deprinderile noastre dominante, pentru curajul de a iesi din singuratate, de a ne crea sansa de a intra in relatie prin asumarea riscului de a fi respinsi. Puterea de a zambi vine uneori si din intelegerea procesului de schimbare ce se deruleza in interiorul nostru si din constiinta modului in care functioneaza viata.

Ce spun specialistii in comunicare si nu numai despre zambet? Prezentam in continuare o selectie de citate pentru a va invita sa reflectati pe marginea acestui subiect.

„Zambetele atrag zambete. Daca reusiti sa faceti pe cineva sa se deschida cu un zambet, limbajul corpului si sentimentele lui inconstiente isi vor face in curand aparitia. Cand zambim, starea noastra de spirit se imbunatateste imediat. O data cu buna dispozitie apar si relaxarea si placerea.” (Martin Lloyd-Elliot, Cartea gesturilor erotice, editura Trei,Bucuresti, 2006).

„Zambetul sigilat este favoritul oamenilor de afaceri foarte bogati si al politicienilor de nivel inalt– il veti intalni deseori in fotografiile de directori in brosurile corporatiilor.” (Peter Collet, Cartea gesturilor, editura Trei,Bucuresti, 2005)

„Zambetul apasat ofera un mod de a zambi fara a zambi propriu-zis. In aceasta privinta este un zambet mascat, unde intentia nu este de a ascunde zambetul ci de a sublinia tocmai incercarea nereusita de ascundere. Zambetul apasat sugereaza ca persoana simte un puternic impuls de a zambi, dar ca a izbutit sa il tina sub control. Deseori acest aspect de control formeaza principalul mesaj al acestui zambet.”  (Peter Collet, Cartea gesturilor, edituraTrei, Bucuresti, 2005)

„Zambetul, probabil cel mai simplu, mai scurt si mai popular act de comunicare umana, surprinde prin ambiguitate, prezentand riscul de a fi interpretat gresit. Atunci cand ne aflam in fata unei persoane cu care nu putem comunica prin limbaj, ne putem salva in primul rand prin zambet, iar daca replica pe care o primim include la randul ei un zambet, suntem fericiti.” (Solomon Marcus, Paradigme universale II. Pornind de la un zambet, ed.Paralela 45, 2006)

„Zambetul poate deveni o rutina, dar aceasta rutina este de multe ori necesara, avem nevoie de ea, fapt de care ne convingem de indata ce zambetul devine absent.” (SolomonMarcus, Paradigme universale II. Pornind de la un zambet, ed. Paralela45, 2006)

„Priviti la oamenii de stat care, incarcati de mari si grave raspunderi sociale, se intalnesc pentru tratative! Zambetul lor rezuma sperantele noastre.” (Solomon Marcus,Paradigme universale II. Pornind de la un zambet, ed. Paralela 45,2006)

„Zambeste, caci nici nu stii cine ar putea sa se indragosteasca de zambetul tau!” (anonim)

„Zambeste, maine ar putea fi si mai rau!” (Murphy)

La final, un sfat si de la mine: Zambiti, nu pentru a-i cuceri pe ceilalti, ci pe voi insiva!

Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Preşedinte CTCM Oneşti - Romania

Prevenirea şi reducerea nivelului de stres prin procedura medierii

La originea stresului se află cauze externe si interne. Agenţii stresori pot proveni atât din împrejurări exterioare (locul de muncă, familie, şcoală, mediu), cât şi dinăuntrul nostru (temperamentul sau nivelul autocontrolului, modalitatea de soluţionare a problemelor şi/sau de luare a deciziilor).

Stresul poate apărea ca urmare a următoarelor situaţii:

1. Evenimente stresante (experienţele negative cum ar fi moartea unei persone apropiate, problemele sexuale, necazurile zilnice, zgomotul, lipsa spaţiului vital şi/sau a spaţiului personal, dar si experienţele favorabile, ca de exemplu promovarea pe un post mai bun şi mai bine plătit)

2. Conflictele intrapersonale şi interpersonale (conflicte de tipul evitare-evitare, atracţie-atracţie, atracţie-evitare, dublă atracţie-evitare)

3. Graba (multe persoane devin stresate atunci când trebuie să lucreze în urgenţă sau cu termene limită)

4. Nesiguranţa

5. Lipsa de control asupra evenimentelor (inhibiţia acţiunii)

6. Competiţia exacerbată

7. Ambiţia după putere

8. Dorinţa de aduna cât mai multe bunuri materiale

9. Culpabilizarea (părinţii care se simt vinovaţi pentru handicapul copilului lor; copiii care se simt vinovaţi pentru divorţul părinţilor, supravieţuitorii unor tragedii sau accidente care se simt vinovaţi de moartea celorlalţi, soţul care se simte vinovat pentru că îşi înşeală soţia etc)

10. Perfecţionismul (pentru multe persoane greşelile sunt o sursă de regret şi stres, spre deosebire de altele care văd în fiecare greşeală o ocazie de a progresa)

11. Experienţe traumatizante (războaie, accidente, violuri, cutremure, uragane, inundaţii, pierderea locului de muncǎ, a casei etc)

Tipul de personalitate

Cercetările efectuate timp de 8 ani de zile de cardiologii Meyer Friedman şi Ray Rosenman au dus la identificarea a două tipuri de personalităţi:

a)      personalităţile de tip A cu un nivel ridicat de stres şi risc înalt de infarct miocardic sunt caracterizate în principal prin: nerăbdare, expresie tensionată a feţei, nemulţumire faţă de postul actual şi dorinţa de a avansa, competiţie la lucru, jocuri şi sporturi, certuri frecvente, vorbire rapidă şi cu tonul ridicat, grăbirea sau întreruperea interlocutorului.

b)      personalităţile de tip B cu un nivel de stres mai redus şi cu risc mai scăzut de infarct miocardic sunt mai calme, zâmbesc mai mult, evită situaţiile de competiţie, se ceartă foarte rar, sunt mulţumite de situaţia lor, folosesc un ton scăzut şi uniform, îşi ascultă interlocutorul cu atenţie şi aşteaptă pentru a răspunde.

Recomandari pentru reducerea nivelului de stres:

Pentru a ieşi din situaţiile de stres şi a vǎ situa pe o poziţie de echilibru, fără a renunţa la ocaziile de progres sau îmbunătăţire a calităţii vieţii dumneavoastrǎ, puteţi alege procedura medierii ca modalitate alternativǎ de soluţionare a situaţiilor conflictuale pe care le trǎiţi.

De exemplu, este important să vǎ întrebaţi dacă:

1. Se merită să pierdeţi pacea personală şi familială pentru a dobândi mai multe bunuri materiale sau pentru a demonstra celorlalţi că aţi câştigat procesul în instanţǎ şi v-aţi realizat cu succes din punct de vedere social şi profesional?

2. Puteţi repara situaţia sau le puteţi fi mai de ajutor celorlalţi dacă daţi vina pe ei pentru ceea ce vi se întâmplǎ sau pentru felul cum trăiesc ceilalţi?

3. Este chiar atât de important să fiţi cel mai bun, să câştigaţi de fiecare dată sau să fiţi primul în toate?

4. Ce anume vă nelinişteşte când aveţi de finalizat un proiect până la o anumită dată limită? Ce vi s-ar putea întâmpla dacă nu-l veţi termina la timp? Cum aţi putea obţine o prelungire a termenului şi, dacă acest lucru nu este posibil, cum altfel aţi putea face pentru a-l finaliza la timp? La cine aţi putea apela ca să vă ajute?

5. Ce vi s-ar putea întâmpla dacă aţi face o anumitǎ alegere? Dar dacă aţi îndrăzni să întrebaţi pentru a verifica dacă temerile şi îndoielile dumneavoastrǎ sunt justificate în situaţia conflictualǎ actuală pe care o trǎiţi?

Clement Stone scrie că „între oameni nu există mari diferenţe, dar tocmai aceste mici diferenţe îi fac atât de diferiţi. Micile diferenţe constau în comportament. Marile diferenţe constau în felul de a fi, pozitiv sau negativ.” Când schimbarea mediului nu este posibilă, schimbarea atitudinii personale faţă de agenţii stresori şi evenimentele stresante reprezintă soluţia cea mai la îndemână pentru reducerea nivelului de stres, deoarece stresul este reacţia noastră internă la acţiunea factorilor stresori externi sau faţă de sentimentele noastre de nelinişte şi neputinţă.

© Prof. formator Virginia-Smărăndiţa Brăescu

     

Educaţia şi noile tehnologii de informare şi comunicare (NTIC)

Noile tehnologii de informare şi comunicare (NTIC) ocupă un loc tot mai important în societate, astfel încât s-a pus problema integrării lor şi în învăţământ. În prezent, majoritatea şcolilor, universităţilor şi centrelor de formare dispun de calculatoare, atât pentru nevoile de ordin administrativ cât şi pentru activitatea didactică propriu-zisă. NTIC propun noi posibilităţi de documentare, de învăţare şi de formare, permiţând accesul nelimitat la cultură.

Auzim vorbindu-se şi în România tot mai mult de e-learning. Termenul defineşte un sistem de educaţie virtuală, de formare la distanţă. Activităţile de predare – învăţare sunt planificate şi conţinutul lecţiilor asincrone este transmis prin Internet, prin intermediul unor platforme de învăţare special concepute pentru a permite accesul cursanţilor la lecţii şi la chestionarele de evaluare online. Principalul avantaj al învăţării asistate de calculator îl reprezintă accesul unui public numeros la educaţie, indiferent de vârstă, naţionalitate, ora şi locul de conectare la sistem.

Folosirea NTIC în învăţământ presupune articularea a trei aspecte complementare: tehnologie, metodologie şi pedagogie. Cu toate că unele cercetări arată că noile tehnologii pot contribui la înnoirea practicilor pedagogice ale profesorilor, acest lucru nu se întâmplă automat şi spontan, deoarece rezistenţele la schimbare ale cadrelor didactice sunt încă destul de mari.

Accesul imediat şi nelimitat la informaţii este un avantaj evident al noilor tehnologii şi în special al Internetului, care permite profesorilor din toate colţurile lumii să stabilească mai uşor contacte în vederea schimbului de idei şi informaţii cu caracter pedagogic şi cultural, pentru a coopera şi derula proiecte educative. Corespondenţa electronică, videoconferinţele, grupurile de discuţii, blogul sunt doar câteva dintre mijloacele de comunicare oferite de Internet care permit profesorilor să iasă din cadrul tradiţional al sălii de clasă pentru a se deschide spre lume. Deşi virtuală, această fereastră spre lume permite profesorilor şi elevilor să se conecteze la valorile culturii universale. O mai bună înţelegere a diversităţilor culturale contribuie la educaţia în spiritul toleranţei, aprecierii şi respectului reciproc, valori importante pentru construirea unui dialog intercultural.

Atracţia exercitată de noile tehnologii asupra tinerilor poate fi exploatată pentru a-i motiva să înveţe mai mult şi mai eficient. Comunicarea simultană cu interlocutori reali îi stimulează pe tineri să lege prietenii şi să întreţină o corespondenţă, activităţi pozitive ce pot contribui cu adevărat la maturizarea lor dacă sunt supravegheate îndeaproape de profesor, căci este bine ştiut că a scrie mai mult nu presupune neapărat şi o ameliorare a calităţii limbii folosite. Corectorii informatici vin să sprijine munca elevului, dar rolul de referinţă al profesorului rămâne de neînlocuit pentru obţinerea unui act educativ. Pentru o utilizare eficientă a noilor tehnologii în activitatea didactică, este important să se ţină cont de limitele echipamentului informatic şi recomandat ca, măcar la început, tinerii să fie ghidaţi de către profesori în activităţile de redactare şi de căutare a informaţiei pe Internet, pentru ca acestea să contribuie într-adevăr la dezvoltarea unei gândiri personale şi critice, precum şi a unor abilităţi de management al informaţiei şi învăţării.

NTIC aduc o motivaţie suplimentară în activitatea didactică, deorece permit varierea activităţilor şi a suporturilor folosite. Echipamentul informatic, pe lângă aspectul ludic atât de apreciat de elevi, permite crearea, simularea, consultarea şi evaluarea cunoştinţelor. Profesorii care ştiu să folosească eficient noile tehnologii apreciază reducerea timpului necesar pregătirii lecţiilor şi posibilitatea centrării pe nevoile elevului. Elevul poate învăţa în ritmul său şi reveni cu uşurinţă asupra noţiunilor care nu au fost corect asimilate.

Utilizarea eficientă a NTIC în şcoală este un proces de lungă durată, dar important pentru a atinge obiectivul principal al educaţiei, care vizează formarea unor tineri autonomi şi responsabili, capabili să se integreze social şi profesional într-o lume în schimbare.

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu

Ce este educaţia adulţilor

Educaţia adulţilor este o problemă conştientizată şi abordată sistematic de ţările europene[1] ca o resursă enormă pentru dezvoltări tehnice, economice, instituţionale şi umane, cât şi pentru asigurarea echităţii în ceea ce priveşte respectarea egalităţii şanselor. Unii vorbesc de educaţie pe tot parcursul vieţii. Alţii preferă utilizarea termenului de învăţare de tot parcursul vieţii. Bătălia terminologică a fost câştigată de expresia „învăţare pe tot parcursul vieţii”, cu toate că nu a clarificat şi nu a definitivat conceptul.

Educaţia adulţilor:

·         reprezintă o dimensiune specială a învăţării pe parcursul întregii vieţi (life long learning) şi a devenit în toată lumea o prioritate a sistemelor de învăţământ.

·         este un răspuns la societatea modernă şi are drept scop pregătirea adulţilor în domenii de interes precum tehnologia informaţiei, limbile străine, educaţia economică şi antreprenorială, educaţia pentru o cetăţenie democratică, educaţia pentru sănătate, management, educaţia părinţilor etc.

·         situează adultul care învaţă în centrul procesului de educaţie, contribuind astfel la creşterea posibilităţilor acestuia de a juca un rol activ în societate.

·         este deci nu numai o tehnică, o ştiinţă, ci şi o mişcare socială pentru a-i ajuta pe oameni să-şi înţeleagă locul lor în societate, făcându-i capabili să se adapteze cerinţelor acestui secol, solicitărilor lumii contemporane, să devină mai echilibraţi, mai eficienţi.

---

[1] cf. Învăţarea pe tot parcursul vieţii: contribuţia sistemelor educaţionale în statele membre UE (document pregătit de către Unitatea Europeană EURYDICE pentru Conferinţa Ministerială de lansare a programelor SOCRATES II, LEONARDO DA VINCI II şi TINERET, Lisabona 17 – 18 martie 2000); traducerea în limba română a acestui document s-a realizat cu sprijinul financiar al Comisiei Europene

© Prof. formator Virginia – Smǎr[ndiţa Brǎescu

Învăţarea pe tot parcursul întregii vieţii

Programele de învăţarepe tot parcursul vieţii au devenit în toată lumea o prioritate a sistemelor de învăţământ. Educaţia pe tot parcursul vieţii nu este un lux, ci o necesitate, fiecare persoană fiind pusă în situaţia de a se educa în permanenţă, nu numai pentru a-şi actualiza competenţele profesionale, ci pentru a fi instrumentată să facă faţă solicitărilor şi schimbărilor economice, politice, sociale, culturale, informaţionale.

Educaţia adulţilor este o problemă conştientizată şi abordată sistematic de ţările europene[1] ca o resursă enormă pentru dezvoltări tehnice, economice, instituţionale şi umane, cât şi pentru asigurarea echităţii în ceea ce priveşte respectarea egalităţii şanselor. Unii vorbesc de educaţie pe tot parcursul vieţii. Alţii preferă utilizarea termenului de învăţare de tot parcursul vieţii. Bătălia terminologică a fost câştigată de expresia „învăţare pe tot parcursul vieţii”, cu toate că nu a clarificat şi nu a definitivat conceptul.

1970 – „O introducere la învăţarea pe tot parcursul vieţii” – raport prezentat de Paul Legrand (fost responsabil al Direcţiei de Educaţie a Adulţilor, UNESCO). Ca urmare a cestui raport, UNESCO creează Comisia Internaţională pentru Dezvoltarea Educaţiei, prezidată de Edgar Faure (ministru al educaţiei în Franţa între 1968 şi 1969)

1972 – Learning to be: The world of education today and tomorow (A învăţa să fii: Lumea educaţiei de astăzi şi de mâine). Raportul Comisiei UNESCO:

·        confirmă dreptul şi nevoia fiecărui individ de a învăţa pe tot parcursul vieţii;

·        recomandă ca toate contextele, formale şi nonformale, în care apare educaţia să fie strâns interconectate, resursele să fie distribuite echitabil, indiferent de context sau de vârsta participanţilor;

·        pune accentul pe calitatea instruirii primite şi nu pe tipul de sistem în care a fost educat cel care învaţă;

·        se pronunţă în favoarea unei participări crescute a celor care învaţă la concepţia şi gestionarea proceselor educative în care sunt implicaţi.

1973 – Recurrent Education: A strategy for lifelong learning. Raportul OCDE pune accentul pe educaţia legată de activitatea profesională şi pe învăţarea individuală. Conceptul de educaţie recurentă are în vedere educaţia şi formarea postobligatorie, cu toate că recunoaşte importanţa educaţiei iniţiale.

Raportul UNESCO[2] subliniază importanţa combinării celor patru moduri fundamentale de a învăţa în învăţarea de-a lungul întregii vieţi (a invăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti în colectiv, a învăţa să fii) pentru a răspunde provocărilor din partea societăţii şi a deveni agenţi ai propriei formări, persoane capabile să-şi organizeze şi structureze cunoaşterea, să descopere individual, având formată judecata şi responsabilitatea viitoare de cetăţean activ într-o societate cognitivă.

Definiţia OCDE cuprinde dezvoltarea individuală şi socială în toate planurile şi în toate contextele: formal (în şcoli, în unităţi de învăţământ profesional, terţiar şi pentru adulţi) şi non – formal (acasă, la locul de muncă şi în comunitate). Accentul cade pe educaţia adulţilor, chiar dacă este recunoscut rolul educaţiei de bază.

1995 – Cartea Albă a Comisiei Europene: A preda şi a învăţa – spre societatea cunoaşterii

·        constituie o referinţă esenţială în materie de politică comunitară în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii

·        plasează responsabilitatea individului în centrul procesului

·        a fost publicată chiar înainte de lansarea, în 1996, a Anului European al Învăţării pe tot parcursul vieţii.

1997 – Pentru o Europă a cunoaşterii – comunicare a Comisiei Europene în care se face legătura între obiectivul învăţării pe tot parcursul vieţii cu propriile propuneri de programe în materie de educaţie şi formare în perioada 2000 – 2006.

1 ianuarie 2000 – Programul Socrates II a declanşat acţiunea Grundtvig care vizează educaţia adulţilor. Adultul, in sensul programului Grundtvig, este o persoană de peste 25 de ani, sau un tânăr sub această vârstă, care nu mai este cuprins în sistemul formal de educaţie. Orice organizaţie din domeniul educaţiei adulţilor, din sistemul formal, non-formal sau informal poate să participe la programul Grundtvig.[3]

15 noiembrie 2006 – Programul de învăţare pe tot parcursul vieţii 2007-2013[4] publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 24 noiembrie 2006. Noul program reuneşte fostele programe Socrates şi Leonardo. Obiectivul noului program de învăţare pe tot parcursul vieţii este de a dezvolta o societate a cunoaşterii bazată pe dezvoltarea economiei, crearea unor condiţii mai bune de muncă şi o mai mare coeziune socială.

---

[1] cf. Învăţarea pe tot parcursul vieţii: contribuţia sistemelor educaţionale în statele membre UE (document pregătit de către Unitatea Europeană EURYDICE pentru Conferinţa Ministerială de lansare a programelor SOCRATES II, LEONARDO DA VINCI II şi TINERET, Lisabona 17 – 18 martie 2000); traducerea în limba română a acestui document s-a realizat cu sprijinul financiar al Comisiei Europene

[2] Raportul UNESCO intitulat Educaţia – comoară ascunsă, numit şi raportul Delors (1996)

[3] Cf. http://www.anpcdefp.ro

[4] http://ec.europa.eu/education/programmes/newprog/index_en.html#call
17.03.2008

Educaţia în contextul globalizării

1. Clarificări conceptuale

Ce este educaţia?[1]

Educaţie (sociologia educaţiei) (Education; Sociologie de l’éducation). In sensul său cel mai general, termenul « educaţie » semnifică orice activitate socială vizând transmiterea către indivizi a moştenirii colective a societăţii în care aceştia se inserează. Câmpul său de înţelegere include astfel în aceeaşi măsură socializarea copilului de către familia sa, instruirea primită în instituţii cu scop educativ explicit (şcoli, mişcări de tineret) sau în cadrul diverselor grupări (asociaţii sportive, culturale, grupuri politice), influenţa grupului de prieteni, cea a mass-media etc. La limită, câmpul educaţional este atât de vast încât nicio acţiune care vizează o transmitere oarecare a culturii şi a valorilor unei societăţi nu poate fi exclusă.

In general, sociologia educaţiei foloseşte termenul într-un sens mai restrâns. Dintre instituţiile educative este avută în vedere şcoala, în calitatea ei de organizaţie specializată în formare şi în transmiterea de informaţii. Obiectul actual al sociologiei educaţiei este deci în primul rând sistemul şcolar, în particular cel stabilit şi dezvoltat începând cu revoluţia industrială.

Ce este globalizarea?[2]

Globalizarea este:

• „... procesul de surmontare a graniţelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o ‚detaşare’ a economiei de piaţă faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi ...“ [Elmar Altvater]
• „... intensificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora ...” [Ulrich Menzel]
• „... o interdependenţă sporită şi integrarea diferitelor economii din lume ...”[Meghnad Desai]
• „... intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la mulţi kilometri depărtare şi viceversa ...“[Anthony Giddens]
• „... cea mai mare schimbare economică şi socială de la Revoluţia Industrială încoace ...“ [Dirk Messner / Franz Nuscheler]
• „... un proces al creşterii numărului legăturilor dintre societăţi şi domenii-problemă...“ [Johannes Varwick]
• „... descătuşarea puterilor pieţii mondiale şi slăbirea puterii economice a statului ...“ [Schumann/Martin]
• „... a social process in which the constraints of geography on social and cultural arrangements recede and in which people become increasingly aware that they are receding (...). Globalization does not necessarily imply homogenization (...). Globalization merely implies greater connectedness and de-territorialization ...”[Malcolm Waters]
• „... prin globalizare se intensifică concurenţa pe pieţe ...“[C. Christian von Weizsäcker]
• „Dinamica globalizării este controlată de puterile economice şi totuşi consecinţele sale cele mai importante aparţin domeniului politic“ [Klaus Müller]
• „Globalizarea este un sistem care se caută pe sine.” [Laurent Boisselier][3]

2. Problematica lumii contemporane[4]

Problematica lumii contemporane[5] se caracterizează prin universalitate, globalitate, caracter emergent şi pluridisciplinar, evoluţie rapidă a cunoaşterii şi tehnologiei, explozie demografică, amplificarea fenomenului de şomaj, excludere socială, degradare a mediului, proliferarea conflictelor - sunt aspecte care apar simultan sau în succesiune.

Imperativele generate de problematica lumii contemporane (apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice etc) se regăsesc sub formă de recomandări şi rezoluţii adoptate de ONU, UNESCO, de diferite guverne şi organizaţii guvernamentale. A apărut, de asemenea, o întreagă literatură pedagogică consacrată lor.

Răspunsul sistemelor educative şi al responsabililor educaţiei la aceste imperative:

Poziţia celor sceptici (cei care consideră că şcoala s-ar afla în declin, că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun)

„Într-o perspectivă mai largă ne putem aştepta însă la transformări şi în domeniul învăţământului. Se va învăţa mai mult decât acum în afara clasei şi mai puţin în clasă. În ciuda opoziţiei sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide segregări de vârstă, tinerii şi vârstnicii se vor amesteca. Învăţământul se va întrepătrunde şi împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieţii individului” (Alvin Toffler, 1983)

Poziţia celor optimişti (cei care cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la construcţia viitorului)

Specialiştii apreciază că „noile educaţii”[6] reprezintă cel mai pertinent şi cel mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Pentru că „a trăi” înseamnă astăzi a evolua, a deveni fără a-ţi abandona matca propriei personalităţi, apare ca o necesitate imperativă corelarea educaţiei pentru schimbare (ca pregătire anticipativă şi ca asimilare a ritmurilor alerte) cu formarea încrederii în propriile resurse şi în continuitate.

---

[1] Dicţionar de sociologie© Coord. Gilles Ferréol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez, Nicole Gadrey, Michel Simon, ed. Polirom, colectia Collegium, 1998

[2] Vezi serverul educaţional D@dalos, parte a serverului internaţional UNESCO. Contine materiale informative şi didactice din domeniul educaţiei politice şi al educaţiei pentru pace: http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_1.htm

[3] Vezi Carmen Bulzan (2007), Sociologia educaţiei contemporane, ed. Universitaria, Craiova, p. 230

[4] cf. Prof. univ. dr. Teodor Cozma, Educaţia şi provocările lumii contemporane (note de curs)

[5] Concept introdus de Aurelio Peccei, fostul preşedinte al „Clubului de la Roma” (cf. Rassekh şi Văideanu, 1987)[6] “Noile educaţii” figurează în programele UNESCO şi au fost adoptate în toate cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale

© Prof. formator Virginia - Smǎrǎndiţa Brǎescu